Un tainic zburător!

Un tainic zburător!

Când Sorii cad în mare cu zgomot sfârâind
Și se ridică-n unde, văzduhul aburind
Când seara se ivește, pășind pe-a sale urme
Și mare-nvolburată se zbate larg în spume
Și se răstoarnă-n valuri, cu sânul plin de stele
Ce se ivesc pe cerul, încununat de ele,
Când sar în lături, scânteile de gheață
Apare, sus, pe coastă, un tânăr trist la față
Cu ochii mari, rotunzi, albaștri
Uitându-te în care, vezi luciul său de aștri
Cu părul negru, firav ce zboară în văzduh
Precum un corb ca șoapta se-aruncă cu zăduh
Spre prada ce străluce și tainic ce sclipește
Spre piatra prețioasă ce falnic te orbește;
Iar buzele sunt reci, precum un boț de gheață
Lipsite de suflare, de suflet și de viață,
În fiecare zi apare, când ceasul greu se bate
La căpătâiul zilei, la granița de noapte,
Când luna este plină și cerul e senin,
Când șarpele își varsă dulceața de venin.

El înconjoară-n lung – pământul de trei ori
Și falnic, el privește deasupra, dintre nori,
La fata cea de crai, cu sângele albastru
Născută clar din lacrima scăpată dintr-un astru,
Și ochii lui veghează fecioara de-mpărat
Cum cade ea în noapte culcânduse-n pat
Cum curge părul ei pe umerii săi goi
Cum se ivește sprinten o buclă de fiori
Și cum în somnul său s-așază crini uscați
De-a dragostei uitată rămasau ei uitați,
Iar somnul ei o duce în lumea cea deșartă
În negura adâncă, în lumea cea uitată
Ce se deschide-n noapte, când ceasul greu se bate
La căpătâiul zilei, la granița de noapte,
Când luna este plină și cerul e senin,
Când vipera își varsă dulceața de venin,
Ea vede cum în mare, se-ntinde apa-n lături
Și cum răsună-n coruri ecoul printre cețuri
Ea vede cum se-nșiră, în ropote cumplite
În valuri mari de apă, a mărilor veșminte
Iar el, trecând pe ape, suspină plin de dor
O ia încet de mână, o duce ca în zbor
Ea simte cum s-aprinde, în suflet un mic foc
Dar cade jos în beznă, trezindu-se pe loc.

Atunci încet suspină, iar doru-n oase roade
Căci dimineața vine, schimbând în cerc pe noapte
Iar el în vis se teme, măiestru să apare
Când luna-ncet apune iar soarele răsare,
Și doar atunci când umbra s-așterne pe castel
În visul de fecioară, cercând apare el,
Ea-l vede și se miră, de rara-i frumusețe
De ochii lui albaștri de negrele lui plete
De fața sclipitoare, de trupul său de ceară
De negrele priviri, de dragostea amară.

Ea simte a lui mână, ce-i rece ca de gheață
Și focul ei din suflet se rupe ca o ață
Iar frica o cuprinde, și spaima crud o ține
De inima sa caldă, scăldată în iubire:
“Ești rece ca un mort, atingerea – cumplită
Și sunt precum o stâncă-n mare de valuri strâns lovită,
Iar firea ta e taină în zările senine
Căci vii din altă parte, din negura pustie,
Din locurile care, sunt taine pentru mine
Și sufletul mă doare gândindu-mă la tine!”
Ș-atunci cu glas, răspuns-a el în rânduri
”Sunt cel cea părăsit-a această lume caldă
Precum un boț de gheață, precum un șir de salbă
Căci viața-mi este mumă, iar tata-mi este moartea
Iar eu sunt la răscruce, acolo unde-i soarta;
Dar eu? Sunt doar un vis copleșitor
În taină de tăcere, un tainic Zburător!”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.