Un tainic zburător!

Un tainic zburător!

Când Sorii cad în mare cu zgomot sfârâind
Și se ridică-n unde, văzduhul aburind
Când seara se ivește, pășind pe-a sale urme
Și mare-nvolburată se zbate larg în spume
Și se răstoarnă-n valuri, cu sânul plin de stele
Ce se ivesc pe cerul, încununat de ele,
Când sar în lături, scânteile de gheață
Apare, sus, pe coastă, un tânăr trist la față
Cu ochii mari, rotunzi, albaștri
Uitându-te în care, vezi luciul său de aștri
Cu părul negru, firav ce zboară în văzduh
Precum un corb ca șoapta se-aruncă cu zăduh
Spre prada ce străluce și tainic ce sclipește
Spre piatra prețioasă ce falnic te orbește;
Iar buzele sunt reci, precum un boț de gheață
Lipsite de suflare, de suflet și de viață,
În fiecare zi apare, când ceasul greu se bate
La căpătâiul zilei, la granița de noapte,
Când luna este plină și cerul e senin,
Când șarpele își varsă dulceața de venin.

El înconjoară-n lung – pământul de trei ori
Și falnic, el privește deasupra, dintre nori,
La fata cea de crai, cu sângele albastru
Născută clar din lacrima scăpată dintr-un astru,
Și ochii lui veghează fecioara de-mpărat
Cum cade ea în noapte culcânduse-n pat
Cum curge părul ei pe umerii săi goi
Cum se ivește sprinten o buclă de fiori
Și cum în somnul său s-așază crini uscați
De-a dragostei uitată rămasau ei uitați,
Iar somnul ei o duce în lumea cea deșartă
În negura adâncă, în lumea cea uitată
Ce se deschide-n noapte, când ceasul greu se bate
La căpătâiul zilei, la granița de noapte,
Când luna este plină și cerul e senin,
Când vipera își varsă dulceața de venin,
Ea vede cum în mare, se-ntinde apa-n lături
Și cum răsună-n coruri ecoul printre cețuri
Ea vede cum se-nșiră, în ropote cumplite
În valuri mari de apă, a mărilor veșminte
Iar el, trecând pe ape, suspină plin de dor
O ia încet de mână, o duce ca în zbor
Ea simte cum s-aprinde, în suflet un mic foc
Dar cade jos în beznă, trezindu-se pe loc.

Atunci încet suspină, iar doru-n oase roade
Căci dimineața vine, schimbând în cerc pe noapte
Iar el în vis se teme, măiestru să apare
Când luna-ncet apune iar soarele răsare,
Și doar atunci când umbra s-așterne pe castel
În visul de fecioară, cercând apare el,
Ea-l vede și se miră, de rara-i frumusețe
De ochii lui albaștri de negrele lui plete
De fața sclipitoare, de trupul său de ceară
De negrele priviri, de dragostea amară.

Ea simte a lui mână, ce-i rece ca de gheață
Și focul ei din suflet se rupe ca o ață
Iar frica o cuprinde, și spaima crud o ține
De inima sa caldă, scăldată în iubire:
“Ești rece ca un mort, atingerea – cumplită
Și sunt precum o stâncă-n mare de valuri strâns lovită,
Iar firea ta e taină în zările senine
Căci vii din altă parte, din negura pustie,
Din locurile care, sunt taine pentru mine
Și sufletul mă doare gândindu-mă la tine!”
Ș-atunci cu glas, răspuns-a el în rânduri
”Sunt cel cea părăsit-a această lume caldă
Precum un boț de gheață, precum un șir de salbă
Căci viața-mi este mumă, iar tata-mi este moartea
Iar eu sunt la răscruce, acolo unde-i soarta;
Dar eu? Sunt doar un vis copleșitor
În taină de tăcere, un tainic Zburător!”

Cărările Sufletului!

Cărările Sufletului!

În afară de tine, nimeni nu te cunoaşte cu adevărat, nimeni nu-ţi ştie toate cărările sufletului, stâncile de care ţi-ai însângerat aripile, lacrimile care ţi-au întunecat inima, cât de înalt ţi-a fost zborul sau cât de adânci prăpăstiile în care te-ai prăbuşit uneori, felul in care trăind ai învăţat să mori câte puţin în linişte. Unii te iubesc pentru că au ştiut să deschidă nişte ferestre-nspre tine, pentru că te intuiesc, pentru că aşa trebuie să fie – funcţionează mereu o chimie specială care apropie oamenii dincolo de orice explicaţie logică. Ştiinţa se declară învinsă când sufletele reuşesc să comunice la nivel de energie, să se recunoască ca şi cum trupurile care le poartă nu-s decât ambalajul unui dar mult mai mare de care nu mereu suntem conştienţi. Alții privesc în tine pe gaura cheii dintr-o curiozitate morbidă, n-au habar de viața ta, dar nici nu le pasă, sunt cei care obișnuiesc să tragă concluzii zgomotoase, eronate, inutile, doar de dragul de-a părea mai deștepți decât sunt.

E bine să călcaţi cu grijă în sufletele celorlalţi! N-o să ştiţi niciodată dacă pasul vostru trece pe unde-au înflorit zâmbete sau pe unde-au săpat șanțuri adânci, lacrimile…”

Pt.Hrisostom Fllipescu